¹ Datele semnării și ratificării de către fosta Republică Federală Cehă și Slovacă.

² Ratificare de către Saarland 14.01.1953 – Saarland a devenit parte integrantă a Germaniei la 01.01.1957.

³ Prima ratificare: 28.03.1953. Denunţare cu efect la 13.06.1970.

⁴ Datele semnării și ratificării de către uniunea de stat din Serbia și Muntenegru.

⁵ În conformitate cu Rezoluția CM/Res(2022)3 adoptată de Comitetul de Miniștri la 23.03.2022, Federația Rusă va înceta să mai fie parte la Tratatul STE nr. 5 la 16.09.2022.

Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei,

Considerând Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948;

Considerând că scopul acestei declaraţii este recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a drepturilor pe care ea le enunţă;

Considerând că scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi şi că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

Reafirmând ataşamentul lor profund faţă de aceste libertăţi fundamentale care constituie temelia însăşi a justiţiei şi a păcii în lume şi a căror menţinere se bazează în mod esenţial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun drepturilor omului din care acestea decurg;

Hotărâte, în calitatea lor de guverne ale statelor europene animate de acelaşi spirit şi având un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de preeminenţă a dreptului, să ia primele măsuri pentru garantarea colectivă a anumitor drepturi enunţate în Declaraţia Universală;

Afirmând că revine cu prioritate Înaltelor Părţi Contractante, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, să garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor definite în prezenta Convenţie şi în Protocoalele sale şi că, în acest scop, beneficiază de o marjă de apreciere, sub supravegherea Curţii europene a Drepturilor Omului, înfiinţată prin prezenta Convenţie,

Au convenit asupra celor ce urmează:

1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;

c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.

2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.

3. Nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:

a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate;

b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;

c. orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;

d. orice muncă sau serviciu care fac parte din obligaţiile civice normale.

1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;

b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;

c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente;

e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.

5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii.

1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul:

a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa;

b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;

d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

e. să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.

1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi la libertate de asociere, inclusiv a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.

Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.

Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie

1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta Convenţie, în măsura strictă în care situaţia o impune şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.

2. Dispoziţia precedentă nu permite nicio derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la articolele 3, 4 (paragraful1) şi 7.

3. Orice Înaltă Parte Contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze Secretarul General al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi dispoziţiile Convenţiei devin din nou deplin aplicabile.

Nicio dispoziţie a articolelor 10, 11 şi 14 nu poate fi considerată ca interzicând Înaltelor Părţi Contractante să impună restrângeri activităţii politice a străinilor.

Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca autorizând unui stat, unui grup sau unui individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie, sau de a aduce limitări acestor drepturi şi libertăţi, decât cele prevăzute de această Convenţie.

Restricţiile care, în termenii prezentei Convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi, nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.

Pentru a asigura respectarea angajamentelor ce decurg pentru Înaltele Părţi Contractante din prezenta Convenţie şi din Protocoalele sale, se înfiinţează o Curte europeană a Drepturilor Omului, numită în continuare „Curtea”. Aceasta va funcţiona permanent.

Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al Înaltelor Părţi Contractante.

1. Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să întrunească cerinţele exercitării unor înalte funcţii judiciare sau să fie jurisconsulţi cu o competenţă recunoscută.

2. Candidaţii trebuie să aibă mai puţin de 65 de ani la data până la care lista de trei candidaţi trebuie prezentată Adunării parlamentare, în virtutea articolului 22.

3. Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu individual.

4. Pe durata mandatului lor, judecătorii nu pot exercita nicio activitate incompatibilă cu cerinţele de independenţă, imparţialitate sau disponibilitate impuse de o activitate cu caracter permanent; orice problemă ridicată în aplicarea acestui paragraf este soluţionată de către Curte.

Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară în numele fiecărei Înalte Părţi Contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de trei candidaţi prezentaţi de Înalta Parte Contractantă.

1. Judecătorii sunt aleşi pentru o perioadă de nouă ani. Ei nu pot fi realeşi.

2. Judecătorii rămân în funcţie până la înlocuirea lor. Ei continuă totuşi să se ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizaţi.

3. Un judecător nu poate fi revocat din funcţie decât dacă ceilalţi judecători decid, cu o majoritate de două treimi, că el nu mai corespunde condiţiilor cerute.

1. Curtea dispune de o grefă ale cărei sarcini şi organizare sunt stabilite prin regulamentul Curţii.

2. Atunci când se pronunţă în complet de judecător unic, Curtea este asistată de raportori care îşi exercită funcţiile sub autoritatea Preşedintelui Curţii. Raportorii fac parte din grefa Curţii.

Curtea, reunită în Adunarea plenară,

a. alege, pentru o durată de trei ani, pe preşedintele său şi pe unul sau doi vicepreşedinţi; ei pot fi realeşi;

b. constituie Camere pentru o perioadă determinată;

c. alege preşedinţii Camerelor Curţii, care pot fi realeşi;

d. adoptă regulamentul Curţii;

e. alege grefierul şi pe unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi;

f. formulează orice cerere în virtutea articolului 26 paragraful 2.

1. Pentru examinarea cauzelor prezentate, Curtea îşi desfăşoară activitatea în complete de judecător unic, Comitete de trei judecători, Camere de şapte judecători şi într-o Mare Cameră de şaptesprezece judecători. Camerele Curţii constituie comitetele pentru o perioadă determinată.

2. La cererea Adunării generale a Curţii, Comitetul de Miniştri poate reduce la cinci numărul judecătorilor Camerei, prin decizie unanimă şi pentru o perioadă determinată.

3. Judecătorul unic nu poate examina nicio cerere introdusă împotriva Înaltei Părţi Contractante în numele căreia a fost ales.

4. Judecătorul ales în numele unui stat parte la litigiu este membru de drept al Camerei şi al Marii Camere; în cazul absenţei acestui judecător sau când el nu-şi poate desfăşura activitatea, acest stat parte desemnează o persoană care să activeze în calitate de judecător.

5. Din Marea Cameră fac totodată parte preşedintele Curţii, vicepreşedinţii, preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi conform regulamentului Curţii. Când cauza este deferită Marii Camere în virtutea articolului 43, niciun judecător al Camerei care a pronunţat hotărârea nu poate face parte din Marea Cameră, cu excepţia preşedintelui Camerei şi a judecătorului care a participat în numele Înaltei Părţi Contractante interesate.

1. Judecătorul unic poate declara inadmisibilă sau poate radia de pe rol o cerere introdusă în virtutea articolului 34, atunci când o astfel de decizie poate fi adoptată fără o examinare complementară.

2. Decizia este definitivă.

3. Dacă judecătorul unic nu declară inadmisibilă sau nu radiază de pe rol o cerere, acesta o transmite unui Comitet sau unei Camere pentru o examinare suplimentară.

1. Un Comitet sesizat cu o cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34 poate, prin vot unanim,

a. să o declare inadmisibilă sau să o radieze de pe rol, atunci când o astfel de decizie poate fi luată fără o examinare complementară;

b. să o declare admisibilă şi să adopte simultan o hotărâre asupra fondului cauzei, atunci când problema interpretării şi aplicării Convenţiei şi a Protocoalelor sale în cauza respectivă se înscrie într-o jurisprudenţă bine definită a Curţii;

2. Deciziile şi hotărârile Curţii prevăzute în paragraful 1 sunt definitive.

3. Dacă judecătorul ales în numele unei Înalte Părţi Contractante, parte în litigiu, nu este membru al Comitetului, el poate fi solicitat de către Comitet, în orice stadiu al procedurii, să participe în locul unui membru, avându-se în vedere toţi factorii pertinenţi, inclusiv dacă Înalta Parte Contractantă a contestat aplicarea dispoziţiilor paragrafului 1 b.

1. Dacă nicio decizie nu a fost luată în virtutea articolelor 27 şi 28 şi nicio hotărâre nu a fost pronunţată în virtutea articolului 28, o Cameră se poate pronunţa asupra admisibilităţii şi a fondului cererilor individuale introduse în virtutea articolului 34. Decizia asupra admisibilităţii poate fi luată separat.

2. O Cameră se pronunţă asupra admisibilităţii şi fondului cererilor interstatale introduse în virtutea articolului 33. În afara unei decizii contrare a Curţii în cazuri excepţionale, decizia asupra admisibilităţii este luată în mod separat.

În cazul în care cererea prezentată unei Camere ridică o problemă gravă privind interpretarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau dacă soluţionarea unei cauze poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de Curte, Camera poate, atât timp cât nu a pronunţat hotărârea sa, să se desesizeze în favoarea Marii Camere.

Marea Cameră

a. se pronunţă asupra cererilor introduse în virtutea articolului 33 sau 34, atunci când cauza i-a fost deferită de Cameră în virtutea articolului 30 sau deferită în virtutea articolului 43;

b. se pronunţă asupra problemelor cu care Comitetul de Miniştri sesizează Curtea în virtutea articolului 46 paragraf 4; şi

c. examinează cererile de aviz consultativ introduse în virtutea articolului 47.

1. Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condiţiile prevăzute de articolele 33, 34, 46 şi 47.

2. În caz de contestare a competenţei sale, Curtea hotărăşte.

Orice Înaltă Parte contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale de către o altă Înaltă Parte Contractantă.

Curtea poate fi sesizată, printr-o cerere, de orice persoană fizică, organizaţie neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre Înaltele Părţi Contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale. Înaltă Parte Contractantă se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept.

1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de patru luni începând cu data deciziei interne definitive.

2. Curtea nu reţine nicio cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34, în cazul în care:

a. ea este anonimă; sau

b. ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă nu conţine fapte noi.

3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34, atunci când ea consideră că:

a. ea este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă; sau

b. reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepţia cazului în care respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale impune o examinare a fondului cererii.

4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii.

1. În orice cauză prezentată de un reclamant unei Camere sau Marii Camere, Înalta Parte Contractantă, al cărei cetăţean este reclamantul, are dreptul de a prezenta observaţii scrise şi de a lua parte la audieri.

2. În interesul bunei administrări a justiţiei, preşedintele Curţii poate invita orice înalta Parte Contractantă care nu este parte în cauză sau orice persoană interesată, alta decât reclamantul, să prezinte observaţii scrise sau să ia parte la audiere.

3. În orice cauză prezentată unei Camere sau Marii Camere, Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei poate prezenta observaţii scrise sau participa la audieri.

1. În orice stadiu al procedurii, Curtea poate decide radierea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanţele permit să se conchidă că:

a. reclamantul nu doreşte să o mai menţină; sau

b. litigiul a fost soluţionat; sau

c. din orice alt motiv constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică.

Totuşi, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele sale o impune.

2. Curtea poate hotărî reînscrierea pe rol a unei cereri atunci când ea consideră că împrejurările o justifică.

Curtea examinează cauza conform principiului contradictorialităţii cu reprezentanţii părţilor şi, dacă este cazul, procedează la o anchetă pentru a cărei bună desfăşurare Înaltele Părţi Contractante asigură toate facilităţile necesare.

1. În orice etapă a procedurii, Curtea se poate pune la dispoziţia părţilor interesate în scopul soluţionării pe cale amiabilă a cauzei, respectând drepturile omului prevăzute de Convenţie şi Protocoalele sale.

2. Procedura descrisă la paragraful 1 este confidenţială.

3. În cazul soluţionării pe cale amiabilă, Curtea radiază cauza de pe rol printr-o decizie care se limitează la un rezumat al faptelor şi al soluţiei adoptate.

4. Această decizie este transmisă Comitetului de Miniştri, care supraveghează executarea clauzelor de soluţionare pe cale amiabilă, aşa cum acestea figurează în decizie.

1. Audierea este publică, în afara cazului în care Curtea nu decide altfel, motivat de circumstanţe excepţionale.

2. Documentele depuse la grefă sunt accesibile publicului, în afara cazului în care preşedintele Curţii nu decide altfel.

Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Hotărârile Camerelor devin definitive conform dispoziţiilor articolului 44 paragraful 2.

1. Într-un termen de trei luni de la data hotărârii unei Camere, orice parte în cauză poate, în cazuri excepţionale, să solicite retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere.

2. Un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere acceptă cererea atunci când cauza ridică o problemă gravă privind interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau o altă problemă gravă cu caracter general.

3. În cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra cauzei printr-o hotărâre.

1. Hotărârea Marii Camere este definitivă.

2. Hotărârea unei Camere devine definitivă:

a. când părţile declară că ele nu vor solicita retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere; sau

b. la trei luni de la data hotărârii, dacă retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere nu a fost cerută; sau

c. când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată potrivit articolului 43.

3. Hotărârea definitivă se publică.

1. Hotărârile şi deciziile care declară cererile admisibile sau inadmisibile sunt motivate.

2. Dacă hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare judecător are dreptul să adauge acesteia expunerea opiniei sale separate.

1. Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.

2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei.

3. În cazul în care Comitetul de Miniştri consideră că interpretarea unei hotărâri definitive cauzează dificultăţi de supraveghere a executării hotărârii, el poate sesiza Curtea să se pronunţe asupra acestei probleme de interpretare. Decizia de a sesiza Curtea este luată prin vot cu o majoritate de două treimi a reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniştri.

4. În cazul în care Comitetul de Miniştri consideră că o Înalta Parte Contractantă refuză să se conformeze unei hotărâri definitive într-o cauză în care aceasta este parte, şi după ce va fi pus în întârziere Înalta Parte Contractantă printr-o decizie luată prin vot cu o majoritate de două treimi a reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniştri, el poate sesiza Curtea asupra problemei respectării de Înalta Parte Contractantă respectivă a obligaţiilor ei ce decurg din paragraful 1.

5. În cazul în care Curtea constată o încălcare a dispoziţiilor paragrafului 1, ea retrimite cauza Comitetului de Miniştri pentru ca acesta să examineze măsurile ce se impun. În cazul în care Curtea constată că nu a avut loc încălcare a dispoziţiilor paragrafului 1, ea retrimite cauza Comitelului de Miniştri, care decide să închidă supravegherea executării.

1. La cererea Comitetului de Miniştri, Curtea poate să dea avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale.

2. Aceste avize nu se pot referi la probleme privind conţinutul sau întinderea drepturilor şi a libertăţilor definite în titlul I al Convenţiei şi în Protocoalele sale, nici asupra altor probleme de care Curtea sau Comitetul de Miniştri ar putea să ia cunoştinţă ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut în Convenţie.

3. Decizia Comitetului de Miniştri de a cere un aviz Curţii este luată prin votul majorităţii reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniştri.

Curtea decide dacă cererea de aviz consultativ prezentată de Comitetul de Miniştri este de competenţa sa, aşa cum aceasta este definită de articolul 47.

1. Avizul Curţii este motivat.

2. Dacă avizul nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare judecător are dreptul să alăture acestuia expunerea opiniei sale separate.

3. Avizul Curţii este transmis Comitetului de Miniştri.

Cheltuielile de funcţionare a Curţii sunt în sarcina Consiliului Europei.

Judecătorii beneficiază, pe durata exercitării funcţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile prevăzute de articolul 40 din Statutul Consiliului Europei şi de acordurile încheiate în virtutea acestui articol.

Orice Înaltă Parte Contractantă va furniza, la solicitarea Secretarului General al Consiliului Europei, explicaţiile cerute asupra modului în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a tuturor dispoziţiilor acestei convenţii.

Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte.

Nicio dispoziţie a prezentei Convenţii nu aduce atingere competenţelor conferite Comitetului de Miniştri prin statutul Consiliului Europei.

Cu excepţia unor acorduri speciale, Înaltele Părţi Contractante renunţă să se prevaleze de tratate, convenţii sau declaraţii în vigoare încheiate între ele în scopul de a supune, pe calea unei cereri, un diferend apărut din interpretarea sau aplicarea prezentei Convenţii, unui alt mod de reglementare decât cele prevăzute în susnumita Convenţie.

1. Orice stat, în momentul ratificării sau în orice alt moment ulterior, poate să declare, prin notificare adresată Secretarului General al Consiliului Europei, că prezenta Convenţie se va aplica, sub rezerva paragrafului 4 al prezentului articol, unuia sau tuturor teritoriilor ale căror relaţii internaţionale el le asigură.

2. Convenţia se va aplica teritoriului sau teritoriilor desemnate în notificare începând cu a 30-a zi de la data la care Secretarul General al Consiliului Europei va fi primit această notificare.

3. În respectivele teritorii, dispoziţiile prezentei Convenţii vor fi aplicate ţinând seama de necesităţile locale.

4. Orice stat care a făcut o declaraţie conform primului paragraf din acest articol poate să declare, în orice moment ulterior, referitor la unul sau mai multe teritorii vizate în această declaraţie, că acceptă competenţa Curţii pentru a lua cunoştinţă de cererile persoanelor fizice, ale organizaţiilor neguvernamentale sau ale grupurilor de persoane particulare, conform articolului 34 din convenţie.

1. Oricare stat, în momentul semnării prezentei Convenţii sau al depunerii instrumentului său de ratificare, poate să formuleze o rezervă în legătură cu o dispoziţie anume a Convenţiei, în măsura în care o lege atunci în vigoare pe teritoriul său nu este conformă cu această dispoziţie. Rezervele cu caracter general nu sunt autorizate în termenii prezentului articol.

2. Orice rezervă emisă conform prezentului articol necesită o scurtă expunere privind legea în cauză.

1. O Înalta Parte Contractantă nu poate denunţa prezenta Convenţie decât după expirarea unui termen de cinci ani de la data intrării în vigoare a Convenţiei în ceea ce o priveşte şi prin intermediul unui preaviz de şase luni, dat printr-o notificare adresată Secretarului General al Consiliului Europei, care informează despre aceasta celelalte părţi contractante.

2. Această denunţare nu poate avea ca efect să dezlege Înalta Parte Contractantă interesată de obligaţiile conţinute în prezenta Convenţie în ceea ce priveşte orice fapt care, putând constitui o încălcare a acestor obligaţii, ar fi fost comis de ea anterior datei la care denunţarea are efect.

3. Sub aceeaşi rezervă ar înceta de a mai fi parte la prezenta Convenţie orice parte contractantă care ar înceta de a mai fi membru al Consiliului Europei.

4. Convenţia poate fi denunţată conform dispoziţiilor paragrafelor precedente în ceea ce priveşte orice teritoriu pentru care ea a fost declarată aplicabilă potrivit articolului 56.

1. Prezenta Convenţie este deschisă spre semnare membrilor Consiliului Europei. Ea va fi ratificată. Ratificările vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Europei.

2. Uniunea europeană poate adera la prezenta Convenţie.

3. Prezenta Convenţie va intra în vigoare după depunerea a zece instrumente de ratificare.

4. Pentru orice semnatar care o va ratifica ulterior, Convenţia va intra în vigoare din momentul depunerii instrumentului de ratificare.

5. Secretarul General al Consiliului Europei va notifica tuturor membrilor Consiliului Europei intrarea în vigoare a Convenţiei, numele Înaltelor Părţi Contractante care au ratificat-o, precum şi depunerea oricărui instrument de ratificare intervenită ulterior.

Încheiată la Roma, la 4 noiembrie 1950, în franceză şi în engleză, ambele texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. Secretarul General va transmite copie certificată tuturor semnatarilor.